Strugurii – o categorie extrem de dinamică și foarte greu de previzionat

213

Strugurii reprezintă, cu siguranță, o categorie pe cât de dificilă, pe atât de frumoasă. Episodul al doilea din seria dedicată analizei categoriilor care alcătuiesc sortimentul de fructe și legume are ca temă o grupă de articole în egală măsură apreciată de consumatori, dar mai puțin susținută de comercianți. Principalele cauze ar fi perisabilitatea ridicată, condițiile speciale de păstrare și depozitare și pierderile mari, generate mai ales atunci când sistemele de vânzare nu sunt adaptate realității sezonului și cerințelor clienților.

Cultivarea viței-de-vie are o tradiție milenară în România. Este cunoscută legenda despre Burebista care la sfatul marelui preot Deceneu a hotărât distrugerea tuturor viilor, consumul de vin devenind în vremurile respectivele o problemă majoră. De-a lungul secolelor, au fost obținute o multitudine de soiuri autohtone, din care au fost produse vinuri renumite. Însă, la sfârșitul secolului XIX, atacul filoxerei, o insectă importată din SUA, via Franța, apărută pentru prima dată în podgoriile din Prahova – Dealul Mare a dus la distrugerea a peste 1.000 de hectare de viță de vie. Astfel, majoritatea soiurilor românești au dispărut, viile afectate fiind înlocuite, și s-au materiale genetice rezistente la respectivul atac. În ultimii 20 de ani, a avut loc o reconversie majoră în viticultură, materialul genetic folosit fiind de origine mediteraneană (mai ales din Italia), utilizându-se mai puțin de 10% material genetic românesc.

Conform datelor de la Institutul Național de Statistică, la nivelul Uniunii Europene, România ocupă ca țară vitivinicolă locul 5 ca suprafață viticolă și locul 6 ca producție de struguri și vin.

În anul 2018, ultimul pentru care există date oficiale complete, în România erau cca. 177.500 hectare cultivate cu viță-de-vie, adică undeva la 1,4% din întreaga suprafață agricolă a țării. Însă, la nivel de cantități produse, lucrurile se complică și le voi detalia în secțiunea special dedicată producției locale. Cert este că din totalul produs de cca. 1.144 mii tone, doar puțin peste 6% îl reprezintă strugurii de masă!

Sortiment, sezonalitate și import
Majoritatea comercianților categorisesc strugurii după culoare: soiuri albe, negre și rose sau după existența semințelor (soiuri seedless – adică fără semințe și seeded – soiuri clasice, cu semințe) și mai puțin după mărimea bobului. Cu o zestre mai bogată de articole în categorie sau nu, în funcție de sezon, strugurii sunt prezenți în magazinele din România pe tot parcursul anului. Astfel, de-a lungul sezoanelor, diferitele origini se întrepătrund. În funcție de culoare, caracteristică sau mărimea bobului, gust sau preț, consumatorii sunt, până la urmă, cei care dictează trendul achizițiilor.

Scurtul sezon autohton debutează de obicei la mijlocul lunii august și se încheie, în cel mai fericit caz, în luna octombrie

Majoritatea soiurilor prezente pe piața noastră sunt alb (Victoria, Italia, Chasselas), negru (Moldova) și, în foarte puține cazuri, rose (Red Globe). Paradoxal, nu întotdeauna strugurii aflați la vânzare sunt 100% struguri de masă. Se strecoară, mai ales în zona comerțului tradițional și soiuri de vin, care “arată mai bine” și pe care producătorii doresc să le valorifice astfel, obținând evident un preț superior celui obținut în cazul vinificării.

Chasselas

Cam tot în aceeași perioadă debutează și sezonul strugurilor de origine Republica Moldova. Pentru o scurtă perioadă, la începutul toamnei sunt disponibile, cel puțin pe piața din România și soiurile albe. Însă, cea mai mare pondere a importurilor moldovenești este dată de strugurii negri, soi denumit generic “Moldova”. Datorită tehnologiilor de producție și depozitare net superioare practicate de producătorii moldoveni, sezonul ține până spre mijlocul primăverii.

În anul 2018, cantitatea totală importată din Republica Moldova a fost de 11.770 mii de tone (în scădere mare față de 2017, când s-au importat puțin peste 16.000 de tone). Oricum, întreaga cantitate de struguri importată la nivelul anului 2018 a fost cu cca. 10% mai mică decât în anul 2017.

O pondere mare o au strugurii cu origini mediteraneene: la începutul sezonului din Spania și Turcia și apoi pe parcursul acestuia, mai ales din Grecia și Italia. Majoritatea este dată de soiurile albe Victoria și Italia, cantități mici importate înregistrându-se și la soiurile negre (de exemplu Palieri) și rose (Crimson, Red Globe, Flame).

Struguri Red Globe

Restul anului (din decembrie și până aproape de începutul verii) este acoperit de strugurii cu origini sudice – mai ales Africa (Namibia și Africa de Sud) și America de Sud (Brazilia, Chile și Peru). În tabelul de mai sus, aceste origini “exotice” sunt prinse în dreptul unor țări precum Olanda și Germania, acolo unde se regăsesc cei mai mari importatori specializați pe acest produs, care ulterior își distribuie marfa pe întreg continentul european. Pentru mici perioade, între februarie și aprilie sunt disponibile mai ales soiuri albe (Superior, Thompson, Sugraone) și din India și Egipt.

Cerințe de calitate
Conform regulamentului Comisiei Europene nr. 2789/1999, regulament armonizat și cu legislația românească specifică, caracteristicile minime de calitate pentru strugurii de masă se referă la fructe cu boabe: intacte, sănătoase, curate, practic fără dăunători, fără deteriorări produse de dăunători, fără umezeală exterioară anormală și fără miros sau gust străin, suficient dezvoltate și cu un grad satisfăcător de maturare. Conținutul de zahăr trebuie să corespundă unui indice refractometric de minimum 12 grade Brix pentru soiurile: Alphonse Lavallee (soi negru), Cardinal (soi rose-negru) și Victoria (soi alb); de 13 grade Brix pentru celelalte soiuri cu semințe; de 14 grade Brix pentru toate varietățile fără semințe.

Dacă în cazul majorității fructelor, calibrul este dat de diametrul în secțiune ecuatorială, în cazul strugurilor, calibrul este determinat de greutatea ciorchinelui. De aceea, un rol deosebit de important din acest punct de vedere este dat de tehnologiile de producție și mai ales de tehnologiile de recoltare.

Ambalări specifice
În cele mai multe dintre cazuri, strugurii se vând vrac, în lădițe de carton, lemn sau plastic cu greutăți cuprinse între 4,5, 7 și 13 kg. Dacă ambalările de 4,5 și 13 kg sunt în general specifice strugurilor din emisfera sudică, ambalările de 7 kg – mai ales în lăzi de plastic sau lemn – sunt specifice originilor europene.

Ambalaj open top pentru clasa extra
Pentru a prelungi sezonul italian (de regulă în perioada octombrie – decembrie) dar și pentru toate livrările din emisfera sudică, se folosesc ambalaje închise, unde în respectiva pungă (care previne deshidratarea) este introdusă ca înveliș protector o hârtie impregnată cu oxid de sulf pentru a preveni apariția putregaiului.

De regulă, rețelele comerciale recurg la variantele ambalate (între 500 g și 1kg.) în perioadele în care prețurile de vânzare sunt ridicate (ianuarie-mai). Pentru că cei mai mulți clienți preferă să guste marfa înainte de a o cumpăra, acest tip de ambalare poate determina pierderi însemnate. Se găsesc ambalate mai ales variante mono-culoare, dar în anumite situații se găsesc în aceeași caserolă și două tipuri diferite de struguri: albi și negri sau albi și rose.

Cele mai frecvente ambalaje sunt caserolele de plastic cu auto-închidere sau cele flow pack. Dar au început să fie din ce în ce mai populare și ambalajele tip sacoșă.

Pe lângă rolul său protector, acest tip de ambalaj devine și un foarte bun vehicul de marketing. De aceea, în timpul sezonului de România, unele dintre rețelele mai deschise la acest gen de abordare, au în sortiment doar pentru scurte perioade de timp, din păcate, și diferite ambalări ale producătorilor locali. De asemenea, majoritatea varietăților fără semințe sunt astfel comercializate, tocmai pentru a sublinia consumatorilor acest atribut important.

Tot standardul de calitate mai sus amintit stipulează aspectele legate de uniformitate și ambalare, astfel: conținutul fiecărui colet trebuie să fie uniform, cu struguri care au aceeași origine, același soi, cu aceeași calitate și același calibru. Pentru categoria “extra” strugurii trebuie să aibă un calibru și o culoare sensibil apropiate. Iar ambalajul trebuie să protejeze strugurii în mod corespunzător. Pentru categoria “extra”, strugurii sunt obligatoriu aranjați doar pe un singur strat.

Principalele surse de aprovizionare ale rețelelor comerciale din România
Cert este că această categorie nu se regăsește în topul anual 5 fructe la niciun retailer, cu excepția poate a perioadei iulie-septembrie, atunci când este sezon plin pentru strugurii albi din Grecia, iar acțiunile promoționale se desfășoară una după alta. Este poate singura perioadă din an în care bătăliile pe preț sunt aprige între rețelele de comerț prezente pe piața românească.

O altă perioadă marcată puternic de promoții este cea a sărbătorilor de iarnă, mai ales cea a Anului Nou (date fiind și tradițiile populare românești legate de struguri, nu intru aici în amănunte), când principalul articol este cel rose: Red Globe, de origine Peru sau Chile. De regulă, o promoție în acea perioadă a însemnat până de curând un preț de vânzare strategic de 9,99 lei, bineînțeles în funcție de sezon, disponibilitate la nivel european etc. Însă, cel puțin în ultimii doi ani, acest lucru nu a mai fost posibil, mai ales din cauza creșterii cursului de schimb, dar și a cererii tot pronunțate pentru produse din Europa. Astfel, pentru a atinge prețul strategic, unele rețele au înlocuit originea sud-americană cu struguri din Turcia. Însă, tonajele vândute sunt mai mici, iar principalele cauze sunt calitatea mai slabă a strugurelui și mărimea bobului: pentru America de Sud calibrul este L sau XL, pe când cel de Turcia este, de cele mai multe ori, de calibru M. Astfel, raportând calitatea la prețul practicat, clienții nu se înghesuie. Nici momentul nu este neapărat unul presant din punct de vedere al prețului. Pe ideea că “odată în an este Anul Nou”, cei mai mulți consumatori nu mai pun pe primul loc prețul, ci calitatea.

Pe perioada sezonului european, retailerii din România au numeroase colaborări externe, atât directe cu producătorii/distribuitorii din țările respective de origine, cât și prin intermediul propriilor platforme internaționale de achiziții. De asemenea, distribuitorii joacă un rol important, însă aceștia nu sunt specializați neapărat pe produs, ci mai degrabă pe țara de origine. În acest sens, de cele mai multe ori, același distribuitor din Grecia livrează struguri și piersici/nectarine vara, respectiv kiwi și citrice în sezonul rece.

Producția autohtonă

Principalii indicatori 2018 versus 2017, sursa INS.

De menționat este că valorile prezentate sunt per total, adică au însumate atât cantitățile de struguri de masă cât și cele de vin, în ceea ce privește producția utilizabilă și cifrele legate de import și export. Pentru determinarea consumului mediu per locuitor, au fost utilizate doar cifrele care includ consumul uman, separate de masa producției destinată vinificării sau industrializării.

Din cele cca. 73 de mii de tone importate, aproape 42 de mii, deci puțin peste 50% sunt reprezentate de strugurii de masă, cu Republica Moldova leader: 11,7 mii tone, adică undeva la 28% din total import struguri de masă.

Referindu-mă strict la anul 2018, dintre cele 1.1144 mii de tone produse pe cele cca. 177.500 de hectare, doar 6,24% producție totală au reprezentat strugurii de masă:

Situația statistică, în oglindă, pe regiuni este prezentată în tabelul de mai sus. Un singur aspect interesant este de notat aici: la strugurii de masă, în regiunea Sud Est – regiune de tradiție de altfel, cele mai mari exploatații se găsesc în județul Vrancea. Numai aici sunt produse 43.128 de tone, adică undeva la 60% din totalul strugurilor de masă din România! În vreme ce pentru strugurii de vin, același județ, prin cele 163.470 tone contribuie cu doar 15.24% la total. Acest lucru înseamnă clar, pe de o parte tradiție, dar pe de altă parte o valorificare a oportunităților create de aceste sortimente distincte.

Tot grație cifrelor de la Institutul Național de Statistică, repartiția pe județe, per total de această dată, arată la modul următor:

Sursa: Institutul Național de Statistică

Însă, la fel ca și în cazul prunelor, lipsa unor spații adecvate de sortare și depozitare, lipsa din ce în ce mai acută a forței de muncă, dar și perisabilitatea ridicată, împing producătorii să ia decizii radicale în ceea ce privește destinația producției. Soluțiile imediate, pe termen scurt, precum activitățile promoționale, rezolvă unele dintre probleme, însă apasă balanța profitabilității și scurtează semnificativ perioada sezonului de România. Pe termen lung, singurele soluții pot veni mai ales din partea producătorilor, singurii care ar trebui să decidă ce tip de struguri vor sau pot să producă. De asemenea, accesarea celor mai noi tehnologii pot conduce către producții superioare atât cantitative, cât mai ales calitative.

Programele de reconversie susținute de autorități pot fi o soluție. Însă, de cele mai multe ori, cei care au beneficiat de aceste programe au preferat să aloce o atenție deosebită strugurilor pentru vin, în detrimentul celor de masă. Cât despre retaileri, dată fiind cererea aflată cu mult peste ofertă, cu siguranță ei se vor adapta la noile realități și vor putea comercializa ușor și rapid orice cantitate produsă pe plan local. Pentru acea perioadă, piața este departe de a fi saturată de produs cu origine România.

Concluzionând, la o primă vedere, clar este încă loc suficient de experimentat în această categorie. Însă, date fiind sezonalitatea strictă, prețurile relativ ridicate, de cele mai multe ori în totală legatură cu ce se întâmplă pe alte piețe decât cea din România și perisabilitatea ridicată, acest spațiu de manevră se micșorează substanțial. Oricât ar vrea un category manager să experimenteze, din păcate, soluțiile la care poate apela sunt limitate, iar rezultatele greu de cuantificat imediat. De asemenea, mai niciun sezon nu seamănă cu cel anterior, întotdeauna apar elemente surpriză care fac această categorie să fie extrem de dinamică și foarte greu de previzionat.